Jurnal de Elveția, Episodul 11: Rezumatul verii și goana după apartment

Jurnal de Elveția, Episodul 11: Rezumatul verii și goana după apartment

Se fac două luni de când nu am mai scris. Mi-am mai luat notițe pe telefon încercând să nu uit multe din experiențele de aici. Astăzi a venit momentul să public, poate și pentru că sunt în sfârșit în camera mea și am patul meu. Deși e ușor să amâni și să te ocupi cu alte lucruri care “ard”, îmi amintesc mereu de un citat de-al lui Socrate “viața neanalizată nu merită trăită”, și pentru mine asta e locul unde o analizez.

 

S-au întâmplat multe, nici nu știu de unde să încep:

  • am fost la nunta unei colege de liceu în Italia
  • am fost în concediu în Africa (bine nu e chiar Africa, Zanzibar, o destinație destul de turistică, un paradis în spatele căruia la câțiva metri se ascunde viata localnicilor intensa și puțin șocantă)
  • am căutat, găsit, închiriat și semi mobilat un apartment în Zurich, ceea ce în sine este o performanță având în vedere piața imobiliara de aici
  • am încercat să mă integrez cât mai mult în viața Zuricheză și să construiesc în jurul meu o fundație (inclusiv să învăț limba germană)

 

Să încep cu începutul: nunta în Italia. A fost o experiență minunată. De fel nu îmi plac nunțile, le evit pe cât posibil, nu îmi plac în mod deosebit tradițiile noastre, poate și petru că nu mă regăsesc în ele. Sunt un copil crescut la țară, dar cumva tradițiile pe care le-am întâlnit la multe nunți românești nu prea rezonează cu nimic. Până la urmă ajung să mă simt bine, dar cel mai probabil datorită oamenilor de lângă mine.

12041824_10207011715225043_267813526_n

Ei bine, acum a fost cu totul altceva, a fost ca o reuniune de liceu într-o locație deosebită. Ceremonia religioasă a avut loc unde bunicii mirelui s-au căsătorit cu 80 de ani în urmă (cât de romantic!), iar petrecerea s-a ținut într-o vilă-muzeu. Mi-a plăcut fantastic de mult de la un capăt la altul, a fost ceva elgant și în același timp familiar. Mâncarea italienească extrem de gustoasă, chelnarii români (cum altfel) care erau foarte bucuroși să servească conaționali, mășitile venețiene pe care le-am purtat cu toții la petrecerea de după, a fost minunat!

 

23

Zurich e un loc bine plasat, am mers cu trenul până in Italia (deși probabil un avion m-ar fi costat mai puțin). Italia are un farmec pe care Elveția nu îl are in partea germană, de la cafenele la fiecare colț de stradă, la terasele deschise până noaptea târziu, la mâncarea gustoasă . M-am întors cu bateriile încărcate, cu mașina și trenul. În călătoria cu mașina am mai avut ocazia să aflu despre viața francezilor (colega mea de liceu locuiește acum în Franța), am fost uimită să aflu că în anumite companii primești zile de concediu după fiecare an pe care îl petreci acolo. De investigat! La elvețieni se muncește mai serios.

Să găsesc apartament nu a fost deloc ușor, în principiu au prioritate localnicii și familiile. Pot să spun că pentru 2 luni a fost un job în sine: căutat apartamente pe net, organizat vizite în calendar, trimis “candidatura” pentru apartament (trebuie să pregatești un set de acte, inclusiv contract de muncă, dovada că nu ai datorii la stat, pe care le expediezi frumos prin poștă. (de când am venit aici una din expresiile cele mai utilizate din vocabularul meu este: “The 90’s are back”, pentru multe lucruri se fac foarte tradiționalist, primești o tonă de scrisori prin poștă, sunt aspecte ale vieții care nu au fost inovate. Nu vă imaginați ca e o regulă, sunt extrem de multe excepții.)

Ei bine, în cele din urmă, am primit un telefon exact la sfârșitul celor 3 luni de probă de la muncă, și am fost anunțată că dacă vreau pot primi apartamentul. Am fost super bucuroasă și pentru moment am crezut că asta a fost, gata. Nici prin cap nu-mi trecea că mă mai așteaptă încă tot pe atâtea eforturi. Dar despre mobilă și contracte, în alt episod, piperat și cu puțin Zanzibar, că tot cultivă ei acolo multe din cele mai exotice condimente.

11911699_10206887625482877_1015865119_n

 

P.S. De când am început să scriu aici am avut ocazia să primesc multe mesaje de încurajare și să cunosc oameni foarte deschiși care mi-au vorbit despre experiențele lor legate de Elveția.

Jurnal de Elveția, Episodul 10: Înapoi în România (în vizită)

11739476_10206473982662065_2061812576_n
Am venit și plec iar…am intrat într-o librarie în aeroport și mi-am luat cartea asta despre Vama Veche. Nu mi-aș fi luat-o în alte circumstanțe, dar cumva tot ce ține de Romania mi se pare mai interesant acum, mai exotic chiar, și vreau să păstrez vii amintirile astea. Nu mai e cultura străina care mă interesează, ci cea românească…anyway, e o carte amuzantă, v-o recomand!
Mă simt ciudat, aș vrea să îmi dau seama dacă e dor de casă, dar zic acasă și la Zurich și la București. Mai degrabă simt că s-a schimbat ceva definitiv în mine, nu știu dacă e bine sau rău, e doar altfel. Sunt îngrijorată ca nu pot să plâng, sunt doua luni jumătate de zile de când am plecat și nu am putut să plâng nici măcar o dată. Mi-e dor de ai mei, de prieteni dragi, mi-a fost greu la început, am avut toate motivele, dar cumva nu reușesc să fac asta. Mi-e teamă că tensiunea asta o să refuleze în alte moduri.
Calmantele pentru zbor

Calmantele pentru zbor

Am dat o fuga la București weekendul asta, am încercat să rezolv cât mai multe lucruri în cât mai puțin timp. Fix acum că am plecat am o probelmă stomatologică…Legile lui Murphy. Am fugit în toate direcțiile să ajung la coafor, dentist și cumpărături. Am trecut pe la fostul loc de muncă să salut oamenii, m-am bucurat fantastic să îi văd și să văd că se bucură și ei. Uneori cred că merită să stai departe doar pentru reîntâlniri. În weekend am fost în Vamă fiindcă a fost ziua unui prieten bun. Mi-am dat seama că sunt mult mai relaxată ca alte dăți, ca și cum în viața mea de aici pot să fiu ce vreau, iar dincolo e viața mea reală.
Midii, Aperol și brânză elvețiană Gruyere la Sandalandala, în Vamă

Midii și brânză elvețiană Gruyere la Sandalanadala, în Vamă

Weekendul a fost plin de râsete, distracție, voie bună, pește și midii proaspete, dar și lucruri mai puțin plăcute. De ce? Pentru că distanța fizică pune și distanță emoțională între oameni, pentru că nu e ușor să comunici la distanță, cu toată tehnologia asta nu poți înlocuiești o bătaie pe spate sau o îmbrățișare. Și uneori astea sunt fix lucrurile de care ai nevoie ca să ierți, ca să treci peste neînțelegeri. Distanța asta însă mă face și să văd lucrurile mai clar, oamenii și trăsăturile lor mai limpede, și îi văd și pe fiecare dintre ei cum se zbat, uitasem…aveam impresia că sunt doar eu…se zbat să găsească un job mai bun, se zbat să se (re)găsească pe sine, se zbat să afle sensul vieții, se luptă cu ei, se zbat să găsească o persoană care să îi iubească cum merită. Un prieten mi-a reproșat că i-am spus că nu poate să aibă totul în viață, dar el mi-a zis că nu acceptă așa ceva, vrea totul și o să aibă totul. Mă umple de mândrie și bucurie când aud asemenea cuvinte, oamenii pot fi extraordinari, luptatori neobosiți. Dar am văzut și cum pot abandona lupta, complăcându-se în situații complicate ce aduc suferință și frustrare. Înțeleg… uneori obosești să cauți, obosești să mai lupți…doar că nu-ți dai seama că îți faci mai mult rău. E stupid să avem aceleași așteptări de la toata lumea, suntem diferiți și avem lecții diferite de învățat.
Aud foarte des întrebarea Cât timp stai în Elveția? Încerc să nu mă gândesc la viitor, să traiesc cât mai mult de la o zi la alta, de la o săptămână la alta. E prea devreme să îmi analizez parcursul. Într-o zi șeful meu mi-a zis…e extraordinar ce ai făcut, în 2 luni te-ai mutat aici, te-ai acomodat și ai reușit să avansezi și proiectul, oprește-te un pic să te bucuri! Nu vreau să mă uit înapoi. Nu încă. Mi-e frică, e ca și cum ai merge pe stradă și ti s-ar părea că te latră un câine, nu vrei să te întorci pentru ca odată ce îl vezi e o confirmare și nu mai poți să negi, sau poate nu e nimic, ți s-a părut. M-am bucurat că m-am întors aici, momentan simt că sunt în locul potrivit și am făcut alegerea bună.
Clasicul apus pe autostradă

Clasicul apus pe autostradă

Jurnal de Elveția, Episodul 9: De ce am plecat din România (partea 1)

11355504_10206271458199080_1029911671_n

Uetliberg, pădurea la 20 de minute de casă

 

Răspunsul nu e cum mulți s-ar putea aștepta unul politic, decât poate indirect. Mereu am fost un cetățean destul de iresponsabil din punctul asta de vedere. Am fost la vot, dar nu m-a preocupat niciodată viața politică. Poate pentru că nu-mi place să mă gândesc la lucrurile pe care nu am suficientă putere să le schimb și mai mult decât un vot am simțit de multe ori că nu pot contribui și să schimb considerabil ceva.

Nu am plecat din România din cauza ei, am plecat către altceva. Motivele sunt de la cele mai superficiale, la cele mai importante.

  1. Pentru independență și responsabilitate. Sunt din București, am stat cu ai mei aproape toată viața (cu excepția clasicei copilării la țară de 5 ani). Pentru că stăteam destul de confortabil, la casă, mereu gândul de a mă muta singură, într-un apartament, l-am combătut cu argumente destul de logice, de la cele financiare (de ce să plătesc o chirie când cu banii aia aș putea călători sau i-aș putea pune deoparte), la cele de comoditate (o casă e o casă, nu e un apartament de bloc, nu vreau să încep să enumar avantajele). Totuși, pentru o persoană de vârsta mea nu numai că e foarte important pentru sănătatea psihologică să mă îndepărtez de cuibul cald și sigur, dar e și o etapă importantă de dezvoltare. Știam că nu o să fac pasul ăsta decât dacă o să mă mut din țară. Era momentul să simt și eu responsabilitatea de a plăti o chirie, gazele, curentul. Nu e de loc atât de complicat pe cât mă așteptam.

    11420026_10206271503040201_1890979240_n

    Am plătit chiria și mi-au rămas și bani de mâncare, vin și flori

  2. Pentru diversitate. Mereu mi-a placut să cunosc oameni, cu cât mai variați, cu atât mai bine. Îmi place la nebunie să cunosc culturi, cu bune, cu rele, să văd oamenii și obiceiurile lor. Cred că una din marile mele pasiuni sunt oamenii în sine. Cumva uneori stând în același loc mult timp, ești destul de limitat în privința asta, iar atunci când călătorești nu ai suficient timp să ajungi să îi cunoști îndeaproape.
  3. Pentru bani. Partea financiară a fost un mare argument în decizie. De ce? Pentru că oricât de visatoare aș fi, sunt în mod egal la fel de pragmatică. Mi se pare uneori că viața e prea scurtă să nu ne permitem să facem ce dorim. Niciun un exces nu e bun, într-adevar. Dar să pot să merg în călătoriile pe care mi le doresc, să am o casa a mea mare și frumoasă, să-mi permit să-mi cumpăr lucruri, să fac cadouri, și chiar să pot să dau și altora. Să nu îmi fac griji de cheltuielile medicale. Piramida lui Maslow, să pot să îmi asigur baza fără a face sacrificii ca apoi să îmi pot dedica energia lucrurilor care mă pasionează. Și chiar să pot să pun bani deoparte pentru că poate într-o zi dacă simt că nu mai vreau să fiu angajată, să am luxul de a alege.
  4. Pentru natură. Relația mea cu natura a fost una sinusoidală: am copilărit la țară, pe uliță, desculță, mergeam în livadă în fiecare zi și în pădure în fiecare săptămână. Am crescut auzind cocoșul dimineața și dând la sapă în vie. Odată ce am ajuns la București relația asta s-a degradat complet. Am ajuns să stau în apartament și din când în când să mai ies cu copii în parc. Cumva în sinea mea aveam impresia că etapa aia din viața mea s-a terminat. Mi-a luat ani buni de zile să realizez și să recapăt plăcerea de a colinda prin natură. În București însă era foarte obositor să fac asta, mergeam în parc des, dar ca să ajung la munte era un efort de timp și mereu drumurile erau neplăcute, pentru că de…trenurile sunt aglomerate sau populate și de oameni mai puțin prietenoși.11355538_10206271457439061_550002570_n11324101_10206271458759094_356236900_n
  5. Pentru călătorii. Îmi place să călătoresc foarte mult, una din cele 3 pasiuni ale mele, dar nu-mi plac avioanele. M-am gândit ca ar fi minunat să fiu undeva de unde pot să călătoresc cu trenul în locații pe care altfel nu le-aș putea vedea decât cu avionul. Zurichul nu e cel mai bine localizat pentru asta, dar există foarte multe locuri minunate de explorat în jur. Am ce face weekendurile pentru cel puțin un an.

    11287326_10206271502840196_1335143795_n

    Călătoriile cu trenul, o plăcere

  6. Pentru posteritate. Mă gândesc la copii mei, care dacă vor exista, îmi doresc să aibă cel mai bun start posibil în viață, pe care pot să îl ofer. Bine, aici sunt sigură ca am multe lucruri pe care poate nu o să reușesc să le ofer, dar the best I can do.

Și mai sunt multe, dar într-un episod viitor.

O să vorbesc și despre lucrurile la care am renunțat și care îmi lipsesc. Ca orice alegere în viață există plusuri și minusuri.

Jurnal de Elveția, Episodul 8: Cum am ajuns să lucrez în Zurich

image1-2

Drumul spre pădure, la 15 minute de centrul orașului

Pentru că multă lume mă întreabă cum am ajuns să lucrez în Zurich, am hotărât astăzi să vă povestesc cum am ajuns aici…

De mult timp m-a bătut gândul să plec în străinătate, dar niciodată nu am făcut pasul definitiv (până acum). Primul meu contact cu ideea de emigrare a fost în 1993, când ai mei au vrut să ne mutăm în Canada, nu-mi amintesc prea multe, dar știu că am vândut multe lucruri din casă și tata învața în parc dintr-o carte de limba engleză în timp ce eu mă plimbam cu bicicleta. În final ne-au refuzat, dar niște prietene de-ale mele, vecine de bloc și familia lor a reușit să emigreze. Mi-au trimis vreo 3 scrisori din Canada și în ele îmi trimiteau tot felul de abțibilde draguțe, care pentru mine la vremea aia erau ceva extraordinar și nemaiîntâlnit.

Anii au trecut și am uitat, când am ajuns în facultate și a început un nou val de plecare, mi-am pus din nou problema să plec, am obținut o bursa în Austria pentru un semestru, dar gândul de a lăsa familia, iubitul și prietenii mi s-a părut prea mult și am hotărât din nou să rămân.

Apoi s-a terminat facultatea și mai mult din jumătate din cunoscuții mei, inclusiv iubitul meu au ales calea emigrării. Eu am ales să stau, eram implicată într-un proiect foarte mișto în țară și am simțit că acolo era locul meu. Eram în 2008 și a lovit criza financiară și cumva asta a însemnat bețe în roate pentru proiect și după 2 ani de zile munciți cu sudoare, am ales să plec de la compania pentru care lucram.

M-am gândit atunci iar că poate ar trebui să îmi continui studiile, am căutat mastere, dar ideea de a fi pe un buget restrâns, studențesc nu mi-a convenit și din nou am ales să răman.

2014 m-a prins din nou la cotitură, încă 3 ani de zile petrecuți într-un job (mișto de altfel) dar simțind că lucrurile nu avansează cum îmi doresc. Și parcă privind cu jind la toți colegii de muncă care de-a lungul timpului s-au relocat în Amsterdam sau Londra, mi-am dat seama ca îmi doresc și eu să am experiența asta. Așa că am început să aplic la joburi pe LinkedIn. Motivația mea a fost și o prietenă care s-a mutat în octombrie în Berlin, lucra pe același job ca și mine, însă în mometul în care vezi pe cineva făcând pasul asta, ți se pare mult mai posibil. În decembrie am fost în vizită la ea, și sincer Berlinul nu mi s-a părut orașul în care aș vrea să locuiesc, prea alternativ pentru gusturile mele, marocanii care vând droguri în parc or fi inofensivi, dar nu am vrut să aflu asta pe pielea mea. Într-o seară în care aplicam la joburi în Berlin, am văzut și un anunț din Zurich, și am aplicat. Nu știam nimic depre orașul asta, decât ca e foarte scump. Câteva zile mai târziu am primit un mail, de la cel care avea să fie actualul meu șef, în care îmi cerea un CV. Am avut un interviu telefonic care a decurs bine. Dupa 2 săptămâni am avut un skype call cu încă un membru de decizie în procesul de interviuri. Asta se întampla în decembrie. La nici 2 ore mi-au răspuns că a decurs bine și vor sa vin în Zurich ca să avem interviul final face-to-face. A urmat perioada sărbătorilor și o liniște pe care am interpretat-o ca pe un refuz. În cele din urmă la sfarșitul lui ianuarie am ajuns la interviu în Zurich. Nu am apucat să cunosc orașul pentru ca eram prea stresată sa fiu bine-pregatită pentru interviu și să reușesc să-mi planific foarte bine călătoria (findcă zborurile București-Zurich sunt destul de rare, am făcut o combinație de zboruri-autocar foarte incomodă ca să pot să ajung la o ora matinală la ei și să nu fie necesară mai mult de o noapte de cazare).

Am trecut cu bine și etapa asta, am simțit că e locul unde vreau să lucrez, jobul pe care mi-l doresc și oamenii cu care vreau să colaborez. Se pare ca și ei m-au considerat potrivită pentru job pentru ca au acceptat imediat. Acum a urmat partea mai dificilă, pentru că din ianuarie am început să aștept permisul de muncă, care trebuia să dureze undeva la 2-3 săptămâni. Dar a trecut luna februarie și nimic nu s-a întâmplat, a venit luna martie și am tot primit amânări (dosarul li s-a întors, și li s-a cerut să colaboreze cu agenția de șomaj să se asigure că nu există altă persoană cu pregătirea și experiența mea care își caută de muncă). A fost o perioadă foarte dificilă pentru că nu știam ce să fac, eram cumva între 2 lumi: nu puteam să fac nimic pentru mutarea mea pentru că nu știam încă dacă și când o să aibă loc, să îmi caut cazare, să îmi fac bagajele și nici nu puteam să continui să îmi trăiesc viața în București, pentru că știam că urmează momentul să plec. Părea o așteptare fără final, deja mă săturasem de întrebari de la cunoscuți: și apoi s-a întâmplat, a2-a zi după ziua mea am primit un mail. “Iulia, e aici, pe biroul meu, permisul tău de muncă.” Și uite așa a început aventura mea elvețiană…

Jurnal de Elveția, Episodul 7: Cum se muncește și ce face lumea în zilele libere?

11131879_10206172591327470_2120115969_n Deși compania pentru care lucrez nu este foarte mare, undeva la 50 de persoane, totul e foarte bine documentat și chiar dacă informațiile sunt în germană, iar eu nu știu să vorbesc limba lui Goethe, am găsit mereu foarte ușor tot ce am căutat. În primele zile de când am ajuns în birou am primit o introducere, mi-a fost prezentat Survial kitul: unde găsesc parole, documente, acces la resursele cele mai importante. Și de fiecare dată când am avut o întrebare cineva a fost acolo să-mi răspundă.

Lumea vine la birou între 7:45 și 9 și pleacă între 16-18. A necesitat un mic efort din partea mea să mă adaptez având în vedere că înainte mă duceam la birou pe la 10, dar mă ajută mult și geamurile mari de la camera mea care lasă lumina soarelui să intre de la prima oră și îmi fac trezirea mai ușoară. Pe la 11:45 lumea începe să plece la masa urându-și reciproc En Guete, un fel de Poftă Bună prescurtat. Cel mai des oamenii se duc fie pe la cafenele să-și ia o salata pe care o mănâncă pe marginea lacului sau în birou, fie se duc la restaurant. Nu am văzut pe nimeni să vină cu mâncare de acasă în afară de mine. Dar nu prea pot să renunț la obiceiul asta, mai ales că îmi face placere să gătesc. În fiecare zi cineva te invită la masă, te simți integrat permanent.

Se lucrează 42 de ore pe săptămână, dar nimeni nu stă cu ochii pe tine, ești responsabil de activitatea ta. Am observat ca asta e ceva general în Elveția. Nu stă nimeni să te verifice, lumea merge pe încredere. Într-o lună de când sunt aici am văzut o singură dată controlori pe tramvai. Oamenii sunt obișnuiți să se respecte și nu simt nevoia să încalce regulile când nu sunt supravegheați. Există un consimțământ repiroc, exact ca și Elvetia, creată printr-o înțelegere între mai multe cantoane independente, așa este și populația ei, diversă, dar atentă ca ceea ce fac să fie benefic întregii comunități. Ei știu foarte bine că orașul asta frumos și stilul asta de viață nu poate fi întreținut decât așa.

11303622_10206172591487474_1689711786_n

Vremea nu e tot timpul însorită, așa că imediat ce prind un pic de soare, elvețienii sunt pe malul lacului, pe ponton sau în parcuri. Credeam că românii fac multe grătare, însă de când sunt aici deja am fost la vreo 4 grătare și sezonul abia începe. Experiența e un pic diferită de cea din București: există locuri special amenajate cu grătare electrice, fiecare vine cu bucațica lui de carne, legume, se bea bere, se bea vin, dar niciodată nu se lasa mizerie în urmă.

11291927_10206172591687479_1770839769_n

 

11292741_10206172591647478_1673715239_nUnii mai curajoși fac și baie în lac (care e atât de curat încât poți să bei din el), deși e destul de rece la vremea asta. Auzi și muzică la maxim (în general expații din America de Sud), se joacă multe sporturi și e o experiență foarte placută.

11297910_10206172591527475_1658627853_nDacă în Romania de multe ori grătarul are conotații cocalarești și nu o să auzi niciodată un roman cool zicând că lui în timpul liber îi place să iasă la grătar, aici e o activitate cât se poate de elegantă. Pentru că împarți iarba cu oameni foarte bine crescuți și stai în natură. Îmi dau seama cât de multe prejudecăți aveam acasă.

11291864_10206172591607477_61309391_n

11291767_10206172591927485_1032176012_n

Vă povestesc și de petrecerile de pe ponton…Coming soon!

Jurnal de Elveția, Episodul 6: Sindromul “Mititei” și mersul la biserică

 

După ieșirea la club mi-am petrecut weekendul trecut destul de casnic: am fost la cumpărături, am aflat că Lidl este un supermarket foarte convenabil și m-am umplut de nervi calculând cât aș fi economisit dacă mă duceam din prima acolo. Celelalte supermarketuri ale lor sunt mult mai scumpe, dar sunt companii naționale, iar cum elvețienii sunt foarte dedicați afacerilor locale, nu cumpără decât de la Coop și Migros, chiar dacă e mai scump.

Am plecat din România chiar după 1 mai și înainte să plec m-a apucat o poftă bolnavicioasă de mititei. Pe care nu am apucat să îi mănanc: am fost în munții Ciucaș, iar la cabana Muntele Roșu, unde am stat, nu aveau. Cumva pofta asta m-a urmărit încă 2 săptamâni. Când am fost la Lidl, spre mirarea mea am găsit Cevapcici, un fel de mici, dar nu am cumpărat (parcă nu arată cum trebuie).

11118008_10206027439298760_1665671330_n

Pofta mi-a fost întărită de ieșirile la grătar (deja 3 pănă acum), se pare că una din activitațile favorite locale este ieșitul la grătar, volei și iarbă verde. Nu e rău de loc, vă zic! Dar mai târziu despre asta…Să continui cu micii. Săptămâna asta am ieșit la masă cu coordonatorul Casei Românilor, o comunitate locală de români, să discutăm o eventuală colaborare pe niște proiecte. Nu mică mi-a fost surpriza când mi-a povestit că unul dintre proiectele pe care un membru dorește să le realizeze este introducerea unei rețete de mici în măcelariile din Zurich. Se pare că nu e o chestie complet unică pofta mea. Poate sunt grătarele de vină, dar cumva mulți români ajung să sufere aici de “sindromul mititei”.

Duminică m-am gândit să încerc ceva alternativ, așa că m-am dus la…biserică, una din catedralele rupte din povești de aici. Slujba era în limba spaniolă, comunitatea locală de spanioli/sud americani fiind foarte mare.

11311761_10206027399097755_1508270678_n11291815_10206027399417763_455481045_nAm ajuns pe la 12:30, când începea una din slujbe, a durat o oră, am stat răbdătoare și am ascultat, s-a vorbit mult despre mame (era ziua mamei), am cântat cântece în limba spaniolă, la sfârșit am primit un trandafir și am asistat la o paradă. Aproape că m-au convertit!

11272001_10206027399257759_1649997222_n

11215944_10206027398257734_116734776_n

Mi-am petrecut restul zilei la Rotefabric, varianta club Fabrica elvețiană, numai ca pe malul lacului.

11120581_10206027400217783_678211345_nM-am întâlnit cu o o fostă colegă de facultate care stă de 3 ani aici și m-a mai pus la curent cu obiceiurile locale. Mi-era dor să vorbesc în română așa că m-am bucurat mult. Realizasem că de o săptămână nu îmi mai auzisem vocea, am scris pe skype, pe facebook, pe blog, dar nu mai articulasem română. Am mâncat faimosul Bradwurst, care pentru mine nu e decât un cremvușt oboist. Nu înțeleg pasiunea lor pentru el…

11329538_10206027398897750_2065701722_n

Toată lumea mă tot amenință că o să se strice vremea, dar până acum am avut parte numai de soare și caldură…

Jurnal de Elveția, Episodul 5: Cum se petrece în Zurich și Calif wannabe

Mulți m-ați întrebat cum arată noul meu domiciliu, așa că iată niște poze și detalii:

11245392_10205971272374622_985129974_n

11257658_10205971271374597_327756113_n11122009_10205971272294620_1057502588_n

  • Există o mașină de spălat, uscător și loc de uscat la subsolul blocului, teoretic totul se face conform unui program, dar nimeni nu l-a completat. Te duci acolo, dacă e liber îți pui hainele la spălat și gata

11256456_10205971268494525_781986180_n11216306_10205971271414598_1459668381_n

  • Nu există număr la apartament ci nume pe ușă și cutia poștală, ca să îți pui numele pe ușă trebuie să urmezi o procedură specială, nu ai voie să faci tu cum te taie capul
  • Internetul e foarte prost, multă lume preferă să își facă hotspot cu telefonul mobil care are trafic nelimitat și ești limitat doar la viteză
  • Dacă ești norocos să ai un balcon, o să auzi păsărele de fiecare dată când ieși afară

11216276_10205971272414623_1814337132_n

  • Distanțele sunt foarte mici, Zurich nu e un oraș mare și ai tramvaie la fiecare colț de strada

Să continui povestea…pentru că nu am toate updateurile la WordPress, cei de la webfactor mi-au restricționat siteurile momentan, așa că vineri seara o petrec în mare parte făcând updateuri pe siteuri. Cu internetul asta merge totul foarte lent.

Invitații încep să apară așa că hotărăsc să las totul pe mâine. Începe petrecerea, fiecare își aduce ceva de băut, marea majoritate sunt expați: Brazilia, Canada, Belgia. Se vorbește despre orașe, despre prieteni comuni, despre Couch Surfing, despre hiking (se pare că aici e la ordinea zilei să te duci pe munte). Bem câte un shot de încălzire, după cum vedeți colegul meu are și o țuică din România: Dracula. Beau, e proastă, ne strică firma.

11263757_10205971269934561_1790155585_n

Decidem să plecăm la concert, fiecare își ia un pahar de băutură la el sau o bere. E ok să bei pe stradă sau în autobuz aici. Luăm autobuzul de noapte până în Langstrasse, unde este cartierul de distracție. Pe străzi e haos. 11225850_10205971271254594_458141293_nClubul nu e foarte mare și similar celor din București, garderoba 1 Franc. King Kong tronează la intrare. Mă amuză ușile de la toalete.

11212276_10205971269774557_264678970_n

11126564_10205971269294545_1710182994_n11216396_10205971269814558_2023589504_n

Pentru că mai durează până începe concertul decidem să schimbăm locația și mergem în alt club, care se află ascuns undeva deasupra unui Doner Kebap. Accesul se face pe bază de membership: plătești 10 Franci și ai acces 6 luni, ei îți trimit notificări despre petreceri și te salvează în baza de date, primești și un card de acces. Întreb dacă e nevoie să îl ai la tine tot timpul când vii…nu e nevoie, dar n-ar fi rău.

Nu rezist mult în noul local, e foarte cald și multă umezeală în aer. Mă hotărăsc să cobor și nu rezist tentației de a-mi cumpăra un Kebap. Mănanc cu poftă, dar nici nu se compară cu Califul nostru, e sărat și nu are decat roșii și carne. Meh…Trebuia să-mi lipsească ceva.

11262264_10205971270174567_97620564_n

N-am mai stat mult și-am plecat spre casă, nu e încă momentul să petrec, nu am energie sau poate Kebapul e de vină, mă apucă melancolia când mă gândesc că e vineri seară și aș fi putut să fiu cu prietenii mei, să râdem până ne dau lacrimile de verzi și uscate. Dacă e ceva ce-mi lipsește mult sunt oamenii din viața mea. Sunt sigură că o să cunosc și alții, dar mi-s dragi ei, o să facem un Skype duminică, abia aștept să-i văd! Mă duc să mă culc, e timp de toate…

Jurnal de Elveția, Episodul 4: Noul apartament și experiența “ITM”

M-am trezit să-mi iau ceva de mâncare și cum sunt la buget redus, am luat un croissant și niște caise de la Coop și am plecat în parc, vremea e super însorită, copii se bălacesc în apă, multă verdeață și deasupra doar cerul albastru.

11121316_10205965928161020_1026665280_n

11122458_10205965927761010_1683010352_nNu a durat mult și am primit un mesaj să vin să-mi ridic cheile de la apartament. Yuhuu!!! Prima oprire: biroul de evidență a populației/ITM. Ajung acolo, iau un bon de ordine și adopt atitudinea tipic românească, spășită și umilă, pentru lucrul cu statul. Nu mică mi-e umirea când văd că nu e coadă și mi se explică că tot ce trebuie să fac e să completez un formular, să fac o poză și să vin cu contractul de muncă, totul explicat într-o engleză impecabilă. Nu îmi vine să cred, le zic…”but I’m from Romania, that’s a special case”, “it’s ok, it’s Europe”…Răsuflu ușurată.

11258761_10205965928761035_1700945150_o

11210212_10205965927441002_703166491_n

11262292_10205965927160995_2133846000_n

Îmi mut bagajele în noul apartament, îmi așez câteva lucruri și mă culc, în sfârșit un somn bun și liniștit.

De dimineață mă întorc la ghișeu pentru permis cu actele pregătite. domnișoara de la ghișeu e foarte drăguță și amabilă, pentru poză, cum sunt pregatiti de orice, au un photomat la fața locului de unde poți să-ți achizitionezi fără probleme un set de poze. Sunt întrebată cum prefer să îmi apară numele pe permisul de muncă, Iulia sau Iulia-Maria. La sfârșit primesc o invitație la primărie, la următoarea petrecere de bun venit pentru expați, organizează regulat, la fiecare 3 luni. Ți se prezintă lucruri utile despre viața în Zurich, afli unde poți să participi la cursuri gratuite de limba germană (șeful meu probabil ar sări într-un picior de bucurie) și poți să pui ce întrebari vrei. A, și mi-a menționat că o să ne ofere și niște gustări. Mi nu nat!

11093414_10205965929281048_1851550844_n

Am fost la cazarea 2 să fac check outul, nu mai apucasem aseară, să las cheile și să iau micul dejun. La tanti Viorica e un pic de zarvă, în una din camere au dormit 2 persoane în loc de 1 și acum nu vor să plătească, așa că tanti Viorica cheamă poliția, din păcate aceștia nu au ce să facă.

11259000_10205965929241047_78032359_n

La muncă am ajuns pe la 10:45 și am avut parte de o nou sedință introductivă în care mi s-au spus destul de multe despre regulamenentul de ordine interioră, chestii de genul: poți să bei apa Evian la discreție, până mori, iar pentru cafea donezi 0.2 franci adică undeva la 80 de bani, mi se pare mega decent. Cultura companiei spune că pe post de bun venit trebuie să faci colegilor o prajiturică…asta înseamnă că weekendul asta va trebui pe langă să spăl o tonă de boarfe, să testez cuptorul noului meu apartament. Sper să iasa bine să nu otravesc compania. Mi-am ieșit din mână un pic.

Între timp am acceptat să merg la o petrecere cu prietenii colegului meu de apartament, mai întâi ne strângem aici pentru un warming party, vă povestesc cum a decurs…

Jurnal de Elveția, Episodul 3: Goana după cazare

Din cauza unor probleme cu siteul am rămas în urmă cu povestea, așa că o să reiau ce se întâmpla joi…Enjoy!

…E 12 noaptea, iar a trecut ziua în zbor, nu am reușit să rezolv încă cu cazarea, mâine trebuie să eliberez apartamentul temporar în care am stat. Azi am fost să văd din nou niște apartamente. Pentru că trebuie să am o adresă definitivă în maxim 14 zile de la intrarea în țară, altfel îmi pierd dreptul la muncă (au mai rămas 10), time is of the essence. Am găsit un apartament (shared), superb, cu șemineu, gradină, fără obligații contractuale, pleci când vrei, fără garanție, fără chirie în avans. Undeva dacă ar fi trebuit eu să fac o lista nu cred ca mi-aș fi imaginat așa ceva. Condițiile astea foarte relaxate sunt din cauza faptului că, Helvetia, compania de asigurari proprietară a acestor blocuri, planuiește să demoleze clădirile în 2016 pentru a construi altele noi. Eu le-am dat un răspuns pozitiv, însă posibilii mei viitori colegi de apartament nu mi-au zis nimic încă, sigur o să dorm bine la noapte.

Maine dimineață iar mă duc să văd o potențială cazare, încep să-mi pierd din entuziasm și mi-e frică că asta o să se vadă în momentul în care vorbesc cu oamenii, iar trebuie să le povestesc despre mine, să le complimentez casa, să aflu despre ei, să par o prezență simpatică și placută. Nu mai am energie. Dar nu am cum să mă opresc.

Ok, e dimineața, mă duc să văd un nou loc, iau cafea și croissante proaspete să încerc să suplinesc depersonalizarea pe care o resimt. Iese bine, tipul care închiriază camera lucrează jumatate de lună prin Romania, deci o să fie mai mult plecat, e polonez, pare că ne înțelegem, amândoi căutăm ceva fără obligații pe termen lung, îmi dă informații mai mult decât utile despre ce trebuie să fac în continuare cu permisul de muncă. Pare că ne-am înțeles, întreb când pot să iau cheia, să aduc bagajele, dar la întrebarile mele el nu îmi dă un răspuns clar…”ne auzim diseară”. Nu vreau să par prea insistentă așa ca zâmbesc și confirm…ne auzim diseară. Mă întorc la apartamente, mai am o oră până trebuie să eliberez camera, îmi caut o nouă cazare pentru o zi (aici e deja fully booked), strâng toate lucrurile, le îndes cu mari eforturi în valizăpikage-ZG3IP2 și ies la o bere ca să-mi ocup orele între checkout și checkin, poate mai apuc să lucrez ceva. Mi-e somn, nu am mai dormit bine de 3 zile, creierul meu funcționează la turație maximă și deja nu mai pot să mă relaxez nici când vine ora de culcare. Nici berea nu mă mai ajută.

11256500_10205959141911368_1642384151_n

Oamenii de la muncă sunt dornici să intru în pâine și mă bombardează cu mailuri, dar între plimbat bagajul prin oraș, vizitat apartamente, bookmarkuit paturi de la ikea e greu și să ajung acolo.

Deși teoretic nu am voie până nu obțin permisul final de muncă, ieri am fost pe la birou, oamenii sunt prietenoși, deja m-au adăugat pe grupul intern de facebook și am primit multe mesaje de bun venit. Absolut totul e în germană (asta când nu se vorbește germana-elvețiană), dar google translate mă ajută, temporar măcar. Am primit cel puțin 3 apropouri de la șeful meu că ar fi bine să învăț germana cât mai curând…iată motivația pe care o așteptam de ani de zile.

De fiecare dată când ajung la capătul puterilor ceva frumos se întâmplă, ieri am ajuns pe ponton, unde cel puțin 10 minute nu am putut să mă mai gândesc la nimic, priveliștea m-a furat complet, orașul asta e superb și nu îi e rușine să o arate.

11122340_10205959136191225_1358736650_n

Unde rămăsesem…da…la cazare, m-am mutat 2 străzi mai încolo la o doamna mai în vârstă (să-i spunem tanti Viorica) care are o pensiune și îmi povestește că fiul ei e artist și merge des la București pentru expoziții. Am fost surprinsă având în vedere ca în București nu există o deschidere prea mare pentru artă, așa că am cerut detalii, cu ce fel de artă se ocupă? Designuri gonflabile de dimensiuni mari. Ok…

11242181_10205959136071222_1008973955_o

Am luat camera în primire…un downgrade față de unde stăteam, dar ceva mai scumpă, decorată foarte old school. Undeva spiritul artistic e în familie. Nu știu ce să zic dacă e pe gustul meu însă. Pernele sunt mari și pufoase, e ora 13, mai am de așteptat până diseară, cred că o să mă culc un picuț…

11198833_10205959136231226_1924252869_n

11166115_10205959137871267_1290627185_n

Jurnal de Elveția, Episodul 2: Ciorba de acasă și prima zi de muncă

Seara de ieri încă îmi mai rezerva surprize neplăcute…am descoperit pe la 12 noaptea că încărcătorul de la laptopul meu de Românica nu e compatibil cu prizele Elvețiene, de fapt mai degrabă prizele elvețiene nu sunt compatibile cu el, uitați-vă și voi cum arată…

Prize elvețiene

Prize elvețiene

Așa că de dimineață am făcut o incursiune pe la magazinele de electrocasnice din cartier. Era cazul să cunosc și altceva în afară de berării și supermarket. Am cumpărat un adaptor și o cartela SIM. Pentru cartelă SIM am stat în verificări vreo 20 de minute fiindcă pentru a vinde o cartelă vânzătorii au nevoie de o adresă (ne-am înțeles într-un final la adresa hotelului) și pașaport. M-am simțit de parcă îmi cumpăram un pistol, nu o amarâtă de cartelă.

M-am intors în apartament unde m-am întâlnit cu “femeia de servici”, care surpriză…era un domn elvețian de vreo 30 de ani. Liberté, Égalité, Fraternité, no discrimination. Mi-a plăcut asta.

Am avut în plan să văd un apartament subînchiriat de o româncă. Apartamentul localizat într-un cartier numit Zollikon, despre care aveam să aflu că e un fel de “Primăverii” al lor. Ce-i drept odată ce am ajuns acolo, la nici 6 km de centru, am simțit că m-am teleportat într-un orașel de poveste, casuțe frumoase, grădini imense, o pădurice și un parc, miros de liliac, mi s-a părut superb.

Am fost întampinată de co-naționala mea, care își luase timp din pauza de prânz ca să-mi arate apartamentul. Pe post de bun-venit mi-a pus o farfurie de ciorbă în față și mi-a povestit pe scurt despre ea. Cumva ciorba asta a avut un efect terapeutic asupra mea, nu numai că a fost prima masă caldă de care am avut parte de când am ajuns aici, dar o ciorbă vindecă tot. Am plecat de acolo cu forțe proaspete.

După-amiaza m-am prezentat la noul meu loc de muncă, unde am fost întampinată cum nu se poate mai frumos, echipamente noi: iPhone 6, un MacPro la care visez de un an și o sticla de vin de bun-venit. Deja zâmbetul de pe fața mea nu mai putea fi șters ușor. Am avut și prima sedință fancy-shmancy cu niște oameni importanți, care a decurs bine, am reușit cu ceva emoții să mă prezint și să-mi argumentez ideile și s-a încheiat cu aceiași precizie elvețiană despre care am mai pomenit.

Welcome pack

Welcome pack

A urmat o invitație la bere pe care am onorat-o (I see a pattern), în care am primit multe informații utile despre oraș și am discutat experiențele colegilor mei în materie de living abroad. Dupa o bere, fiecare și-a scos telefonul, a verificat programul trenurilor și rând pe rând au plecat.

Vremea în Zurich e caldă, plouă din când în cănd, dar nu ai nevoie de umbrelă, orașul e liniștit, vezi mulți barbați la costum, doar e centrul bancar (la noi am văzut asta doar pe la BNR :) ). Uitându-te în jur parcă te simți și tu mai elegant. Nu e totul perfect…din când vezi și bețivi pe stradă, nu e ca și cum oamenii nu sunt la fel peste tot.

Ce văd când ies din birou

Ce văd când ies din birou