Jurnal de Elveția, Episodul 10: Înapoi în România (în vizită)

11739476_10206473982662065_2061812576_n
Am venit și plec iar…am intrat într-o librarie în aeroport și mi-am luat cartea asta despre Vama Veche. Nu mi-aș fi luat-o în alte circumstanțe, dar cumva tot ce ține de Romania mi se pare mai interesant acum, mai exotic chiar, și vreau să păstrez vii amintirile astea. Nu mai e cultura străina care mă interesează, ci cea românească…anyway, e o carte amuzantă, v-o recomand!
Mă simt ciudat, aș vrea să îmi dau seama dacă e dor de casă, dar zic acasă și la Zurich și la București. Mai degrabă simt că s-a schimbat ceva definitiv în mine, nu știu dacă e bine sau rău, e doar altfel. Sunt îngrijorată ca nu pot să plâng, sunt doua luni jumătate de zile de când am plecat și nu am putut să plâng nici măcar o dată. Mi-e dor de ai mei, de prieteni dragi, mi-a fost greu la început, am avut toate motivele, dar cumva nu reușesc să fac asta. Mi-e teamă că tensiunea asta o să refuleze în alte moduri.
Calmantele pentru zbor

Calmantele pentru zbor

Am dat o fuga la București weekendul asta, am încercat să rezolv cât mai multe lucruri în cât mai puțin timp. Fix acum că am plecat am o probelmă stomatologică…Legile lui Murphy. Am fugit în toate direcțiile să ajung la coafor, dentist și cumpărături. Am trecut pe la fostul loc de muncă să salut oamenii, m-am bucurat fantastic să îi văd și să văd că se bucură și ei. Uneori cred că merită să stai departe doar pentru reîntâlniri. În weekend am fost în Vamă fiindcă a fost ziua unui prieten bun. Mi-am dat seama că sunt mult mai relaxată ca alte dăți, ca și cum în viața mea de aici pot să fiu ce vreau, iar dincolo e viața mea reală.
Midii, Aperol și brânză elvețiană Gruyere la Sandalandala, în Vamă

Midii și brânză elvețiană Gruyere la Sandalanadala, în Vamă

Weekendul a fost plin de râsete, distracție, voie bună, pește și midii proaspete, dar și lucruri mai puțin plăcute. De ce? Pentru că distanța fizică pune și distanță emoțională între oameni, pentru că nu e ușor să comunici la distanță, cu toată tehnologia asta nu poți înlocuiești o bătaie pe spate sau o îmbrățișare. Și uneori astea sunt fix lucrurile de care ai nevoie ca să ierți, ca să treci peste neînțelegeri. Distanța asta însă mă face și să văd lucrurile mai clar, oamenii și trăsăturile lor mai limpede, și îi văd și pe fiecare dintre ei cum se zbat, uitasem…aveam impresia că sunt doar eu…se zbat să găsească un job mai bun, se zbat să se (re)găsească pe sine, se zbat să afle sensul vieții, se luptă cu ei, se zbat să găsească o persoană care să îi iubească cum merită. Un prieten mi-a reproșat că i-am spus că nu poate să aibă totul în viață, dar el mi-a zis că nu acceptă așa ceva, vrea totul și o să aibă totul. Mă umple de mândrie și bucurie când aud asemenea cuvinte, oamenii pot fi extraordinari, luptatori neobosiți. Dar am văzut și cum pot abandona lupta, complăcându-se în situații complicate ce aduc suferință și frustrare. Înțeleg… uneori obosești să cauți, obosești să mai lupți…doar că nu-ți dai seama că îți faci mai mult rău. E stupid să avem aceleași așteptări de la toata lumea, suntem diferiți și avem lecții diferite de învățat.
Aud foarte des întrebarea Cât timp stai în Elveția? Încerc să nu mă gândesc la viitor, să traiesc cât mai mult de la o zi la alta, de la o săptămână la alta. E prea devreme să îmi analizez parcursul. Într-o zi șeful meu mi-a zis…e extraordinar ce ai făcut, în 2 luni te-ai mutat aici, te-ai acomodat și ai reușit să avansezi și proiectul, oprește-te un pic să te bucuri! Nu vreau să mă uit înapoi. Nu încă. Mi-e frică, e ca și cum ai merge pe stradă și ti s-ar părea că te latră un câine, nu vrei să te întorci pentru ca odată ce îl vezi e o confirmare și nu mai poți să negi, sau poate nu e nimic, ți s-a părut. M-am bucurat că m-am întors aici, momentan simt că sunt în locul potrivit și am făcut alegerea bună.
Clasicul apus pe autostradă

Clasicul apus pe autostradă