Jurnal de Elveția, Episodul 9: De ce am plecat din România (partea 1)

11355504_10206271458199080_1029911671_n

Uetliberg, pădurea la 20 de minute de casă

 

Răspunsul nu e cum mulți s-ar putea aștepta unul politic, decât poate indirect. Mereu am fost un cetățean destul de iresponsabil din punctul asta de vedere. Am fost la vot, dar nu m-a preocupat niciodată viața politică. Poate pentru că nu-mi place să mă gândesc la lucrurile pe care nu am suficientă putere să le schimb și mai mult decât un vot am simțit de multe ori că nu pot contribui și să schimb considerabil ceva.

Nu am plecat din România din cauza ei, am plecat către altceva. Motivele sunt de la cele mai superficiale, la cele mai importante.

  1. Pentru independență și responsabilitate. Sunt din București, am stat cu ai mei aproape toată viața (cu excepția clasicei copilării la țară de 5 ani). Pentru că stăteam destul de confortabil, la casă, mereu gândul de a mă muta singură, într-un apartament, l-am combătut cu argumente destul de logice, de la cele financiare (de ce să plătesc o chirie când cu banii aia aș putea călători sau i-aș putea pune deoparte), la cele de comoditate (o casă e o casă, nu e un apartament de bloc, nu vreau să încep să enumar avantajele). Totuși, pentru o persoană de vârsta mea nu numai că e foarte important pentru sănătatea psihologică să mă îndepărtez de cuibul cald și sigur, dar e și o etapă importantă de dezvoltare. Știam că nu o să fac pasul ăsta decât dacă o să mă mut din țară. Era momentul să simt și eu responsabilitatea de a plăti o chirie, gazele, curentul. Nu e de loc atât de complicat pe cât mă așteptam.

    11420026_10206271503040201_1890979240_n

    Am plătit chiria și mi-au rămas și bani de mâncare, vin și flori

  2. Pentru diversitate. Mereu mi-a placut să cunosc oameni, cu cât mai variați, cu atât mai bine. Îmi place la nebunie să cunosc culturi, cu bune, cu rele, să văd oamenii și obiceiurile lor. Cred că una din marile mele pasiuni sunt oamenii în sine. Cumva uneori stând în același loc mult timp, ești destul de limitat în privința asta, iar atunci când călătorești nu ai suficient timp să ajungi să îi cunoști îndeaproape.
  3. Pentru bani. Partea financiară a fost un mare argument în decizie. De ce? Pentru că oricât de visatoare aș fi, sunt în mod egal la fel de pragmatică. Mi se pare uneori că viața e prea scurtă să nu ne permitem să facem ce dorim. Niciun un exces nu e bun, într-adevar. Dar să pot să merg în călătoriile pe care mi le doresc, să am o casa a mea mare și frumoasă, să-mi permit să-mi cumpăr lucruri, să fac cadouri, și chiar să pot să dau și altora. Să nu îmi fac griji de cheltuielile medicale. Piramida lui Maslow, să pot să îmi asigur baza fără a face sacrificii ca apoi să îmi pot dedica energia lucrurilor care mă pasionează. Și chiar să pot să pun bani deoparte pentru că poate într-o zi dacă simt că nu mai vreau să fiu angajată, să am luxul de a alege.
  4. Pentru natură. Relația mea cu natura a fost una sinusoidală: am copilărit la țară, pe uliță, desculță, mergeam în livadă în fiecare zi și în pădure în fiecare săptămână. Am crescut auzind cocoșul dimineața și dând la sapă în vie. Odată ce am ajuns la București relația asta s-a degradat complet. Am ajuns să stau în apartament și din când în când să mai ies cu copii în parc. Cumva în sinea mea aveam impresia că etapa aia din viața mea s-a terminat. Mi-a luat ani buni de zile să realizez și să recapăt plăcerea de a colinda prin natură. În București însă era foarte obositor să fac asta, mergeam în parc des, dar ca să ajung la munte era un efort de timp și mereu drumurile erau neplăcute, pentru că de…trenurile sunt aglomerate sau populate și de oameni mai puțin prietenoși.11355538_10206271457439061_550002570_n11324101_10206271458759094_356236900_n
  5. Pentru călătorii. Îmi place să călătoresc foarte mult, una din cele 3 pasiuni ale mele, dar nu-mi plac avioanele. M-am gândit ca ar fi minunat să fiu undeva de unde pot să călătoresc cu trenul în locații pe care altfel nu le-aș putea vedea decât cu avionul. Zurichul nu e cel mai bine localizat pentru asta, dar există foarte multe locuri minunate de explorat în jur. Am ce face weekendurile pentru cel puțin un an.

    11287326_10206271502840196_1335143795_n

    Călătoriile cu trenul, o plăcere

  6. Pentru posteritate. Mă gândesc la copii mei, care dacă vor exista, îmi doresc să aibă cel mai bun start posibil în viață, pe care pot să îl ofer. Bine, aici sunt sigură ca am multe lucruri pe care poate nu o să reușesc să le ofer, dar the best I can do.

Și mai sunt multe, dar într-un episod viitor.

O să vorbesc și despre lucrurile la care am renunțat și care îmi lipsesc. Ca orice alegere în viață există plusuri și minusuri.

Jurnal de Elveția, Episodul 8: Cum am ajuns să lucrez în Zurich

image1-2

Drumul spre pădure, la 15 minute de centrul orașului

Pentru că multă lume mă întreabă cum am ajuns să lucrez în Zurich, am hotărât astăzi să vă povestesc cum am ajuns aici…

De mult timp m-a bătut gândul să plec în străinătate, dar niciodată nu am făcut pasul definitiv (până acum). Primul meu contact cu ideea de emigrare a fost în 1993, când ai mei au vrut să ne mutăm în Canada, nu-mi amintesc prea multe, dar știu că am vândut multe lucruri din casă și tata învața în parc dintr-o carte de limba engleză în timp ce eu mă plimbam cu bicicleta. În final ne-au refuzat, dar niște prietene de-ale mele, vecine de bloc și familia lor a reușit să emigreze. Mi-au trimis vreo 3 scrisori din Canada și în ele îmi trimiteau tot felul de abțibilde draguțe, care pentru mine la vremea aia erau ceva extraordinar și nemaiîntâlnit.

Anii au trecut și am uitat, când am ajuns în facultate și a început un nou val de plecare, mi-am pus din nou problema să plec, am obținut o bursa în Austria pentru un semestru, dar gândul de a lăsa familia, iubitul și prietenii mi s-a părut prea mult și am hotărât din nou să rămân.

Apoi s-a terminat facultatea și mai mult din jumătate din cunoscuții mei, inclusiv iubitul meu au ales calea emigrării. Eu am ales să stau, eram implicată într-un proiect foarte mișto în țară și am simțit că acolo era locul meu. Eram în 2008 și a lovit criza financiară și cumva asta a însemnat bețe în roate pentru proiect și după 2 ani de zile munciți cu sudoare, am ales să plec de la compania pentru care lucram.

M-am gândit atunci iar că poate ar trebui să îmi continui studiile, am căutat mastere, dar ideea de a fi pe un buget restrâns, studențesc nu mi-a convenit și din nou am ales să răman.

2014 m-a prins din nou la cotitură, încă 3 ani de zile petrecuți într-un job (mișto de altfel) dar simțind că lucrurile nu avansează cum îmi doresc. Și parcă privind cu jind la toți colegii de muncă care de-a lungul timpului s-au relocat în Amsterdam sau Londra, mi-am dat seama ca îmi doresc și eu să am experiența asta. Așa că am început să aplic la joburi pe LinkedIn. Motivația mea a fost și o prietenă care s-a mutat în octombrie în Berlin, lucra pe același job ca și mine, însă în mometul în care vezi pe cineva făcând pasul asta, ți se pare mult mai posibil. În decembrie am fost în vizită la ea, și sincer Berlinul nu mi s-a părut orașul în care aș vrea să locuiesc, prea alternativ pentru gusturile mele, marocanii care vând droguri în parc or fi inofensivi, dar nu am vrut să aflu asta pe pielea mea. Într-o seară în care aplicam la joburi în Berlin, am văzut și un anunț din Zurich, și am aplicat. Nu știam nimic depre orașul asta, decât ca e foarte scump. Câteva zile mai târziu am primit un mail, de la cel care avea să fie actualul meu șef, în care îmi cerea un CV. Am avut un interviu telefonic care a decurs bine. Dupa 2 săptămâni am avut un skype call cu încă un membru de decizie în procesul de interviuri. Asta se întampla în decembrie. La nici 2 ore mi-au răspuns că a decurs bine și vor sa vin în Zurich ca să avem interviul final face-to-face. A urmat perioada sărbătorilor și o liniște pe care am interpretat-o ca pe un refuz. În cele din urmă la sfarșitul lui ianuarie am ajuns la interviu în Zurich. Nu am apucat să cunosc orașul pentru ca eram prea stresată sa fiu bine-pregatită pentru interviu și să reușesc să-mi planific foarte bine călătoria (findcă zborurile București-Zurich sunt destul de rare, am făcut o combinație de zboruri-autocar foarte incomodă ca să pot să ajung la o ora matinală la ei și să nu fie necesară mai mult de o noapte de cazare).

Am trecut cu bine și etapa asta, am simțit că e locul unde vreau să lucrez, jobul pe care mi-l doresc și oamenii cu care vreau să colaborez. Se pare ca și ei m-au considerat potrivită pentru job pentru ca au acceptat imediat. Acum a urmat partea mai dificilă, pentru că din ianuarie am început să aștept permisul de muncă, care trebuia să dureze undeva la 2-3 săptămâni. Dar a trecut luna februarie și nimic nu s-a întâmplat, a venit luna martie și am tot primit amânări (dosarul li s-a întors, și li s-a cerut să colaboreze cu agenția de șomaj să se asigure că nu există altă persoană cu pregătirea și experiența mea care își caută de muncă). A fost o perioadă foarte dificilă pentru că nu știam ce să fac, eram cumva între 2 lumi: nu puteam să fac nimic pentru mutarea mea pentru că nu știam încă dacă și când o să aibă loc, să îmi caut cazare, să îmi fac bagajele și nici nu puteam să continui să îmi trăiesc viața în București, pentru că știam că urmează momentul să plec. Părea o așteptare fără final, deja mă săturasem de întrebari de la cunoscuți: și apoi s-a întâmplat, a2-a zi după ziua mea am primit un mail. “Iulia, e aici, pe biroul meu, permisul tău de muncă.” Și uite așa a început aventura mea elvețiană…

Jurnal de Elveția, Episodul 7: Cum se muncește și ce face lumea în zilele libere?

11131879_10206172591327470_2120115969_n Deși compania pentru care lucrez nu este foarte mare, undeva la 50 de persoane, totul e foarte bine documentat și chiar dacă informațiile sunt în germană, iar eu nu știu să vorbesc limba lui Goethe, am găsit mereu foarte ușor tot ce am căutat. În primele zile de când am ajuns în birou am primit o introducere, mi-a fost prezentat Survial kitul: unde găsesc parole, documente, acces la resursele cele mai importante. Și de fiecare dată când am avut o întrebare cineva a fost acolo să-mi răspundă.

Lumea vine la birou între 7:45 și 9 și pleacă între 16-18. A necesitat un mic efort din partea mea să mă adaptez având în vedere că înainte mă duceam la birou pe la 10, dar mă ajută mult și geamurile mari de la camera mea care lasă lumina soarelui să intre de la prima oră și îmi fac trezirea mai ușoară. Pe la 11:45 lumea începe să plece la masa urându-și reciproc En Guete, un fel de Poftă Bună prescurtat. Cel mai des oamenii se duc fie pe la cafenele să-și ia o salata pe care o mănâncă pe marginea lacului sau în birou, fie se duc la restaurant. Nu am văzut pe nimeni să vină cu mâncare de acasă în afară de mine. Dar nu prea pot să renunț la obiceiul asta, mai ales că îmi face placere să gătesc. În fiecare zi cineva te invită la masă, te simți integrat permanent.

Se lucrează 42 de ore pe săptămână, dar nimeni nu stă cu ochii pe tine, ești responsabil de activitatea ta. Am observat ca asta e ceva general în Elveția. Nu stă nimeni să te verifice, lumea merge pe încredere. Într-o lună de când sunt aici am văzut o singură dată controlori pe tramvai. Oamenii sunt obișnuiți să se respecte și nu simt nevoia să încalce regulile când nu sunt supravegheați. Există un consimțământ repiroc, exact ca și Elvetia, creată printr-o înțelegere între mai multe cantoane independente, așa este și populația ei, diversă, dar atentă ca ceea ce fac să fie benefic întregii comunități. Ei știu foarte bine că orașul asta frumos și stilul asta de viață nu poate fi întreținut decât așa.

11303622_10206172591487474_1689711786_n

Vremea nu e tot timpul însorită, așa că imediat ce prind un pic de soare, elvețienii sunt pe malul lacului, pe ponton sau în parcuri. Credeam că românii fac multe grătare, însă de când sunt aici deja am fost la vreo 4 grătare și sezonul abia începe. Experiența e un pic diferită de cea din București: există locuri special amenajate cu grătare electrice, fiecare vine cu bucațica lui de carne, legume, se bea bere, se bea vin, dar niciodată nu se lasa mizerie în urmă.

11291927_10206172591687479_1770839769_n

 

11292741_10206172591647478_1673715239_nUnii mai curajoși fac și baie în lac (care e atât de curat încât poți să bei din el), deși e destul de rece la vremea asta. Auzi și muzică la maxim (în general expații din America de Sud), se joacă multe sporturi și e o experiență foarte placută.

11297910_10206172591527475_1658627853_nDacă în Romania de multe ori grătarul are conotații cocalarești și nu o să auzi niciodată un roman cool zicând că lui în timpul liber îi place să iasă la grătar, aici e o activitate cât se poate de elegantă. Pentru că împarți iarba cu oameni foarte bine crescuți și stai în natură. Îmi dau seama cât de multe prejudecăți aveam acasă.

11291864_10206172591607477_61309391_n

11291767_10206172591927485_1032176012_n

Vă povestesc și de petrecerile de pe ponton…Coming soon!