Jurnal de Elvetia, Episodul 18: Cum se vad protestele din afara (tarii)

Jurnal de Elvetia, Episodul 18: Cum se vad protestele din afara (tarii)

Senzatia pe care o experimentam noi romanii aflati in afara cand ne uitam la ce se intampla in tara este compusa din sentimente amestecate: neputinta, enervare catre autoritati, deznadejde dar intre ele isi face loc puternic si mandria, atat de multa mandrie. Daca e vreun moment cand ma simt mai decontectata de oamenii de alte natii din jurul meu este unul ca acesta. Cand ei pur si simplu nu inteleg de ce ma uit la o poza cu sute de mii de oameni si imi dau lacrimile. Nu isi dau seama ce trece prin mintea mea. In poza aia sunt majoritatea romanilor pe care ii cunosc, prieteni, rude, colegi, vecini, puncte micute intr-o imensitate, nu ii disting, dar stiu sa sunt acolo. Ei sunt acolo pentru noi, pentru drepturile noastre, pentru ca aceste drepturi sa fie respectate, pentru a construi o Romanie normala.

La inceputul articolului am mentionat sentimente de deznadejede. De ce? Pentru ca in adancul sufletului nostru fiecare dintre noi (romanii plecati in afara) speram intr-o zi la intoarcerea acasa. E o speranta muta despre care nu vorbim. Dar e in ochii fiecaruia. Si bineinteels dupa truda in afara si sacrificii, speram sa ne intoarcem la o lume mai buna. Cand vedem insa ca oameni ca cei din guvernul actual inca detin puterea si au lipsa de scrupule de a incerca sa ajusteze legile dupa propriile lor interese personale, ca dupa ani si ani ne confruntam in continuare cu aceleasi probleme, ne dam seama brusc de naivitatea acestui vis. Intoarcerea acasa s-ar putea sa fie un moment care nu o sa vina niciodata.

Sa revenim la sentimente mai bune, cele de mandrie. De ce sunt mandra? Pentru ca in amorteala confortului si mediului comod, oamenii din tari straine (unde lucrurile merg ok) si-au pierdut motivatia, entuziasmul, indarjirea de a lupta pentru idealurile lor. Nu vezi spiritul de luptator, putini oameni aici mai sunt orientati spre a rezolva probleme sociale. Intr-o lume departe de a fi perfecta, dar suficient de comoda si disciplinata incat sa nu deranjeze, spiritul luptator adorme, oamenii uita sa impinga catre ideal si mai ales uita ca sunt locuri in lumea asta unde lucrurile stau foarte rau. Si uite asa ne trezim noi expatii intr-un fel de “velvet rut”. Nu stiu daca maine in Elvetia s-ar propune o lege similara, oamenii ar iesi in strada. Trasatura asta momentan e mai puternica in romani decat in multe popoare pe care le-am vazut. Mai puternica decat in italieni unde coruptia e chiar mai mare decat la noi, mai puternica decat in turci care sunt privati de drepturi de baza. Romanul la momentul actual are senzatia ca poate schimba orice si se poarta in asa fel. Isi asuma responsabilitatea si odata cu ea vine puterea.

Mai mult ca niciodata observ lipsa de interes a oamenilor si calitatea din ce in ce mai scazuta a surselor de informatie. Sau poate pur si simplu oamenii sunt prea bombardati de cantitatea de informatie. Multe persoane au venit recent catre mine spunandu-mi entuziasmati ca vad ce se intampla in Romania, au vazut imaginile, filmuletele, wow! Dar la o mai atenta dezbatere a evenimentelor imi dau seama ca nu inteleg ce e dincolo de ele. Nu stiu niciun fel de detaliu, au vazut ca oamenii au iesit in strada si au aprins lumintele la telefoane. Atat.

Pentru a sustine initiativele locale au fost organizate cateva proteste si in Elvetia. Am fost la cel din Zurich care s-a facut foarte elvetieneste: am avut un interval orar strict in care sa ne intalnim, un loc anume si a trebuit sa platim o taxa de urgenta (libertatile din Romania nu sunt aceleasi si aici).

16880852_10211196303997147_1228855976_o

Inchei cu o poza facuta recent intr-o librarie: Catalin Dorian Florescu e un autor si psiholog nascut in Romania. A fugit din tara cand avea 15 ani, pe vremea comunistilor. Am vazut intamplator un roman de-al lui intr-o librarie, m-am bucurat mult sa vad numele unui roman pe coperta, dar mi-a displacut faptul ca era la categoria de “literatura elvetiana”. Pana la urma omul asta e elvetian acum, dar poate lucrurile ar fi fost altfel. Eu cred ca Romania il merita, cred ca Romania merita toti oamenii buni care sunt nascuti acolo, ea merita oamenii si oamenii buni o merita pe ea. Romania e a noastra si ne ofera atat de multe, problema nu e ea, problema sunt cei care stau in tara si nu ii fac stima, ei ar trebui sa plece, sa se schimbe sau sa plece. Ei nu sunt demni de Romania. Noi suntem de ea.

Jurnal de Elveția, Episodul 17: Diferența gramaticală dintre elvețieni și români

Jurnal de Elveția, Episodul 17: Diferența gramaticală dintre elvețieni și români

Cel putin una dintre diferentele dintre romani si elvetieni, este abordarea gramaticala. Provine dintr-un exemplu simplu, dar spune multe despre mentalitate si atitudine.

Cand m-am mutat in Elvetia nu am realizat ca germana pe care o vorbesc ei aici e diferita de germana obisnuita. M-am apucat sa studiez “hoch deutch”, aka germana de sus, aka germana din Germania, insa fara a inregistra mari progrese in a intelege oamenii din jur. Abia cand am fost in Germania am avut revelatia ca ii inteleg, in timp ce limba elvetienilor ramanea un mister pentru mine.

Dar ce e exact germana elvetiana? Ei bine, printre altele e o limba fara reguli. In scoala elveienii invata germana, dar acasa, la birou si in comunicarea mai putin formala folosesc “switzer dütch”. Fiecare canton are alte reguli si fel de a pronunta, si sesizezi asta cand stai de vorba cu oamenii din jurul tau. Toata lumea insa se intelege si traiesc intr-o profunda acceptare.

Cum sunt diferiti romanii? Noi judecam dupa corectitudinea gramaticala orice mesaj. Ne pierdem un pic in forma si uitam de fond. Cu siguranta e important sa fim educati, sa vorbim corect, insa oare nu avem suficiente chestuni si dificultati asupra carora sa ne focusam energia ca sa le rezolvam? Oare problema cea mai mare a natiunii nostre e ca incurcam “doar” cu “decat”? Elvetienii se accepta si se respecta intre ei, nu se critica si nu fac circ. Pentru “feedback constructiv o sa te ia de-o aprte si o sa iti spuna intre 4 ochi. Findca pentru ei respectul e important si orice fiinta trebuie respectata, indiferent de anii de scoala, culoare, inteligenta sau greseli. Toti gresim, nu trebuie sa sarbatorim esecurile altora atat de vocal, bucurandu-ne ca i-am surprins in flagrant gramatical (si nu numai). Am reusi mai multe daca am fi mai uniti.

Jurnal de Elveția, Episodul 16: Poștașul sună întotdeauna de două ori

Motai, e 7 dimineata, ceasul nu a sunat inca, dar stiu ca nu mai e mult. Deodata aud un sunet scurt ca o sonerie in departare. Stiu ce e, cineva chiar suna la sonerie. Sar din pat, iau geaca pe mine, cobor scarile si ajung la usa de la intrare, dar deja e prea tarziu. Stiu cine era pentru ca am mai trait experienta. In Elvetia postasul nu suna niciodata de doua ori, suna o data, scurt, la mine de cele mai multe ori la 7 dimineata si fuge rapid inainte ca eu sa ma dezmeticesc, lasand in urma lui doar o hartiuta, singura dovada ca nu am visat si el chiar a trecut pe aici.

posta

 

Asa ca urmeaza aventura Posta. Numai ca spre deosebire de Romania, aventura nu e intr-o jungla urbana ci mai degraba intr-un spatiu magic, unde totul decurge placut si rapid.

Posta e peste tot, au si banca. Au si ei pauza de pranz ca la noi. Posta e si papetarie de cele mai multe ori. Intri inauntru, iei un bon de ordine si nici nu clipesti bine ca iti si apare numarul pe prompter. “Gruezi” iti zice persoana din fata ta si zambeste (!), iti scaneaza codul de bare de pe mandat (!), semnezi pe displayul electronic (!) si primesti coletul imediat. “Schöne Tag” (Zi frumoasa) auzi in urma ta.

Chiar asa e la posta? Sigur nu ai visat?…

posta1posta5

posta6 posta7

posta2

 

posta4

Jurnal de Elveția, Episodul 15: Băile termale

therme-bucuresti

Ultima mea calatorie in Bucuresti a coincis cu deschiderea complexului Therme din Bucuresti, un loc de relaxare si distractie acvatica. Pentru ca am avut ocazia sa merg acolo datorita unei prietene si pentru ca am mers si in Elvetia m-am gandit sa va fac o scurta comparatie.

Therme Bucuresti este cel mai mare complex de relaxare cu ape termale din Europa. Probabil impreuna cu zona de tobogane si ce urmeaza sa se mai deschida. Pentru ca efectiv are o pisicina interioara si una exterioara. Baile termale din Elvetia, foarte raspandite, au mai multe piscine si piscinele termale in aer liber au o suprafata mult mai mare. As zice ca pana si la de 5-6 ori mai mare.

Daca Elvetia este cunoscuta ca fiind una dintre cele mai scumpe tari din lume, intrarea la piscina sau bai termale este una din putinele exceptii. Intrarea doar la o piscina acoperita/descoperita in oras este 8 franci (aprox. 32 lei) si intrarea la terme e undeva la 25-30 franci depinzand de locatie (100-120 lei).

Unul dintre cele mai neobisnuite lucruri de aici (si din Germania de altfel) este ceea ce se numeste FKK (Freikörperkultur). Ce inseamna mai exact? Pai hai sa va povestesc experientele mele. Intr-o duminica e84b84321ab34b083dc4a4de7f991447m-am dus la piscina, mi-am luat o intrare cu Wellness, adica cu acces la saune. Dupa ce am iesit din vestiar (omitand sa ma intreb ce inseamna inscrisul de pe usa “Nacktzone”) am fost surprinsa sa intru intr-o sauna unde eram singura persoana imbracata. Ceilalti participanti la zona cu aburi, atat femei cat si barbati de toate varstele erau total dezbracati. Evident ca nu m-am simtit prea confortabil asa ca am iesit imediat probabil facandu-i si pe ei sa se simta inconfortabil. In toata zona de wellness oamenii se plimbau dezbracati fara probleme.

De la un popor la care ma asteptam sa fie pudic si rezervat am fost suprinsa de rata de nudism in centrele wellness si piscine.

TE_Saunaparadies_Alpenstadl_Aufguss_web1

 

 

Jurnal de Elveția, Episodul 14: Crăciun, Revelion și tragem linie

Jurnal de Elveția, Episodul 14: Crăciun, Revelion și tragem linie

Pentru a-mi mai linisti un pic chemarea la viata, de Craciun am ales in loc sa ma duc acasa (in Romania) sa plec la Londra, unul din cele mai dinamice si nebune locuri din Europa. Pur si simplu sa ma plimb prin multimile de turisti si localnici pe Oxford si Regent street de Boxing Day care efectiv sufocau strazile, sa iau trenul din Londra in Reading si sa citesc Agatha Christie (“Trenul din Paddington”), sa ma plimb prin oras cu un double decker si doar sa ma uit pe geam, sa ma duc la Breakfast Club si sa iau un mic dejun copios, sa merg pe plaja de nisip a Tamisei, sa savurez luminile orasului de pe o cladire la inaltime sau sa merg la Her Majesty’s Theater sa vad Fantoma de la Opera. London treated me well.

12489979_10207643475458654_282823379_o

Mr. Walnut in Regent’s Park

Dupa o saptamana insa am vrut sa ma intorc acasa (in cazul asta Zurich). Dupa nebunia asta de an si dupa o saptamana in Londra aveam nevoie de linistea Zurichului. Prin comparatie am invatat sa il apreciez. Si Bucurestiul e un loc unde ma simt bine, poate e familiaritatea, dar niciodata nu ma simt in pericol in Bucuresti, ca e 1 ziua ca e 2 noaptea, ca e Universitate sau Colentina nu am sentimentul de insecuritate pe care de exemplu il mai traiesc in Londra cand adolescent teribilist urla la metrou “I’ve got a gun”, unde vad dare de sange pe trotuar. Sau in Berlin unde am auzit povesti despre fete injunghiate pentru posete, sau unde la vreun doner in miez de noapte un betiv urla “I kill you, and you and you”. Si eu ma plangeam de cativa aurolaci la Unirii. In orice caz din punctul de vedere al pericolelor Zurichul e ocrotit. (Nu vezi aurolaci, refugiati agresivi -nu vreau sa generalizez-, maidanezi sau hoti). Maxim o sa te atace un porumbel sa-ti fure sendvisul aici.

12499202_10207643475898665_1563455652_oAm revenit in Zurich fara planuri de revelion, dar cumva s-au asezat lucrurile si am putut sa petrec ca in vremurile bune, am vazut artificii superbe pe lac, am baut mojito de la standurile mexicane din centrul orasului si urmatoarele 4 zile nu am facut nimic. A trecut foarte mult timp de cand nu am facut nimic si chiar aveam nevoie de asta, cred ca eram aproape de burn out. E greu sa faci o pauza de-asta, suntem o generatie de high achievers. Nu-mi ajunge ca in ultimul an am facut atatea, mereu daca se poate mai mult, mai bine. Ca atati altii devin atat de obsedata de productivitate si realizari incat uit sa ma mai opresc sa ma bucur de ele. Poate sa nu fii niciodata multumit e util pentru motivatie si “pushes you”, dar la ce bun sa ai atatea realizari daca nu te bucuri de ele.

Deci eu zic sa luati si voi o foaie de hartie sau un fisier Word sau ce vreti si sa faceti o lista cu cele mai de succes realizari ale voastre pe 2015, cele mai misto lucruri pe care le-ati facut si v-au adus bucurii.

Eu zic ca a fost unul dintre cei mai buni si plini ani pentru mine pana acum:

  • M-am mutat intr-o tara noua cu o limba pe care nu o vorbesc
  • M-am mutat prima data pe cont propriu, primul meu apartament inchiriat
  • Am schimbat jobul si am primit feedback excelent pentru munca mea din ultimile luni
  • Am vorbit in fata studentilor de la Automatica despre product management
  • Am vorbit in fata a peste 300 de oameni din toata lumea (la Product Management Festival, evenimentul pe care l-am organizat in noiembrie)
  • Am vizitat un nou continent (Africa)
  • Am fost la Rock Werchter unde vroiam sa ajung de ceva vreme si in multe alte locuri
  • Am inceput sa invat o noua limba (Life is not too short to learn German!)
  • Am cunoscut o multime de oameni misto din toata lumea

Si o multime de alte lucruri pentru care sunt recunoscatoare. Pentru moment m-am hotarat sa “indulge” mai mult in placerile vietii: o carte buna, un film bun, un vin bun. Sa fac niste radacini: la propriu, mai pun niste ghivece cu patrunjel, menta, levantica si capsuni sa vedem ce o iesi. Obiective mai mici pentru noul an, e greu sa il egalez pe 2015 si poate nici nu e o competitie.

12511441_10207643475858664_1449497513_o

Plaja Tamisei

12494307_10207643475698660_815951631_o

Good books can change your life

 

 

 

 

 

 

 

Jurnal de Elveția, Episodul 13: Retrospectiva celor 7 luni

Jurnal de Elveția, Episodul 13: Retrospectiva celor 7 luni

Nici nu-mi vine sa cred ca au trecut 7 luni de cand m-am mutat. Am plecat cu naivitatea unui copil, crezand ca tot ce ma supara in viata mea si vreau schimbat las in Romania si singurul hop pe care trebuie sa il trec e mutarea, ca totul sa fie aproape perfect in viata mea. Well…not really.

Am auzit o chestie misto recent, chiar daca facem 2 pasi inainte si unul inapoi si noi avem impresia ca am pierdut momentum, sau ne intoarcem din drum, nu mai suntem la fel, ne-am schimbat si am evoluat, deci niciodata nu ne vom intoarce la ce am fost. Deci doi pasi inainte, unul inapoi e doar un alt fel de a te misca, ca un dans al vietii.

Recunosc ca nici eu nu am facut lucrurile “nemteste”. Am plecat din Romania dupa un job care mi se pare minunat, care mi-a depasit asteptarile si mi-a dat satisfactii pe care nu le-am avut in ultimii ani. Insa cand am ales Zurichul ca si destinatie nu stiam nimic despre el, decat ca e al 2-lea oras ca si standard de viata dupa Viena. Whatever that means. Mai stiam ca e capitala Elvetiei (WRONG! Capitala Elvetiei e Berna). Deci am plecat fara sa stiu mare lucru despre locul unde ma duc.

Si seful meu de pe atunci, animal social convins mi-a zis ca “Zurich is fucking boring”, astazi ii dau dreptate, nimic mai adevarat. E intr-adevar un oras plictisitor. Si nu pot sa zic ca nu am incercat, am iesit in oras, am fost la meetupuri, am iesit cu oameni de tot felul. E ceva a carei cauzalitate nu pot neaparat sa o definesc, dar in esenta asta e adevarul. Am fost weekendul asta la Berlin si intr-un weekend m-am distrat cat nu m-am distrat 3 luni aici.

12399008_10207525213742185_1266918927_n

Vive la Suisse!

Boring, boring dar poate asta e de fapt secretul. Poate si standardul asta de viata vine din faptul ca e boring. Daca inainte ieseam poate chiar si 5/7 seri din saptamana, acum o fac mult mai putin. Ma trezesc fara ceas, nu mai beau cafea, sunt mult mai odihnita, poate findca chiar ma odihnesc.

Oricum, mai mult ca niciodata am aflat lucruri despre mine si despre ce ma face fericita:

  1. Socializarea, sarcasmul si umorul – Nu cred ca m-am gandit niciodata activ la asta. “Bai, mie imi place sa rad”. Dar e o componenta importanta a vietii. Aici e de 2-3 ori mai greu: o data pentru ca glumele in limba nativa intodeauna suna mai bine, pentru ca ai o baza culturala de la care sa pornesti, fie cultura asta si videoclipuri amuzante de pe youtube si a3a pentru ca in general se rade mai putin aici.
  2. Sistemul medical – Ipohonda din mine vrea sa poata sa mearga la medic de fiecare data cand i se pare ca are o boala incurabila. Fie ea cauzata si de faptul ca m-am uitat la un episod din Dr. House. In Elvetia sistemul medical e mai special, practic platesti o asigurare de baza si mai platesti si la fiecare consultatie. La 200 de franci consultatia ipohondria dispare brusc. Am inceput sa fac turism medical. La fiecare vizita in Romania ajung si pe la doctor, si cu siguranta la farmacia de unde plec cu o plasa “cu de toate”. Nici sistemul nostru medical nu e de top, dar nici unul comerical nu e solutia. Nu e de mirare ca Elvetia are unul din cele mai mici costuri per capita la nivel mondial.
  3. Oamenii din jur – Am cunoscut oameni buni, care m-au integrat si cu care m-am imprietenit, care s-au deschis catre mine. De la colegi, la colaboratori, la vecini. Dar e atat de important sa fii inconjurat de oameni ca tine, cu o fire asemanatoare, cu pasiuni comune, cu comportamente asemnatoare. Cand diferentele astea sunt mari, efortul pe care atat tu cat si ei trebuie sa il faca pentru a va intelege devine epuziant dupa un timp. Oamenii misto pe care i-am intalnit calatoresc si ei foarte des, de-asta apuc sa ma sincronizez cu ei o data pe luna sau mai rar.
  4. Calatoriile si libertatea – Ma rog asta nu e nicio noutate. Poate accentuat de faptul ca orasul asta e mult mai mic si linisit decat e firea mea, simt nevoia sa ies din el cel putin de 2 ori pe luna. De-asta ma plimb cat pot: Berlin, Londra, Bucuresti, cumva sa compensam. Pentru asta Zurich e un oras foarte bine plasat. Pana si daca as trai in locul ideal pentru mine, tot sa explorez ramane una din cele mai mari bucurii ale mele.

Si cateva lucruri pe care le-am invatat…

  1. Frumusetea nu e suficienta – Totul arata ca pe reviste, si ca sa apelez la o metafora, e ca si cum te-ai uita la un tablou superb: ti se taie rasuflarea, esti fermecat, dar dupa un timp te obisnuiesti. E nevoie si de ceva dinamism.
  2. Independenta nu e asa grea – Sa traiesti singur pana la urma nu e asa complicat pe cat imi  imaginam, pana la urma totul se rezuma la a plati 4 facturi pe luna si a fi acasa daca vine instalatorul (desi si asta se poate rezolva).
  3. Esti la fel ca ceilalti – Multi dintre romanii cu care am vorbit sufera de “simptome” similare. Ceea ce inseamna pana la urma ca e o stare de fapt, mai mult decat o impresie personala a mea.

Nu stiu daca “angoasa” mea e cauzata de faptul ca pur si simplu locul sau anturajul nu sunt potrivite pentru mine sau cautarea mea intrinseca de sens e amplificata de faptul ca sunt aici. Nu simt ca locul meu e nici aici, nici in Bucuresti, nici in alte orase pe care le-am vizitat. Stiu, stiu…be at home with yourself, and you will be at home anywhere. Easier said than done.

Mai departe?…Nu stiu ce o sa fac, incerc insa sa nu raspund cu impulsivitate si sa analizez un pic variantele inainte de a porni pe un nou drum, oricare ar fi el.

912658_10207525208782061_477860086_n

Acelasi drum, de data asta insorit si luminat.

Jurnal de Elveția, Episodul 12: Zanzibar, nu Elveția

Jurnal de Elveția, Episodul 12: Zanzibar, nu Elveția

Vreme de scris: afară s-a făcut frig (crește pateul), Zurich nu e deloc însă un oraș extrem de friguros, așa cum mă amenințau colegii de la muncă, dar tot jinduiesc la Zanzibarul de astă-vară, așa că o să povestesc despre el.

În Elveția se poartă concediile exotice, auzi des că cineva a plecat în Costa Rica sau Zanzibar. Asta dacă nu au copii, atunci maxim se plimbă prin țară. Dar nu e deloc rău să vizitezi Elveția, are locuri minunate, nu neapărat mai minunate decât are România, din câte văd din drumețiile prietenului Claudiu, dar cu siguranță mai ușor de ajuns la ele. Ai nenumărate trenuri, comfortabile, rapide, telecabine noi. Altă infrasturctură.

Dar hai să revenim la vară: Zanzibar a fost o experiență în sine, o insula superbă care arată chiar mai bine decât în poze. După ce am stat în Elveția, am avut parte acolo de cea mai bună mâncare în luni de zile! Sâ-ți începi dimineața cu suc proaspăt din fructul pasiunii și să o închei cu un vin din Africa de Sud, e exact cum ar trebui să arate paradisul.

IMG_2662IMG_2717

Dar, după cum glumeam cu una din prietenele cu care am fost acolo: nu e ușor să trăiești în paradis. Zanzibar e un loc al extremelor, lângă plajele superbe, locațiile pentru turiști, zonele de kite surfing, la nici 5 metri în spatele lor intri în satele localnicilor și e frumos, dar și trist, multă sărăcie. Zanzibarienii au o mantra a lor: Hakuna Matata. Adică No worries, trăiește viața fără griji. Rațiunea din mine se revolta și spunea “da, dar nu se poate așa, fără griji înseamă scăderea productivității, nu ești eficient”, iar partea boema din mine se bucura din toată inima de conceptul ăsta.

IMG_2656IMG_2675

Cum sunt localnicii? Oameni ca toți oamenii: unii încearcă să te stoarcă de bani, pentru că ești turist și au nevoie de asta, alții sunt fair play. Dar aproape toți zâmbesc. Zâmbesc mult și par mai fericiți decât noi europenii. Într-o zi o mașină l-a șters un pic pe ghidul nostru și el râdea și zicea Hakuna Matata. Jumătate din mine râdea cu el, jumătate se crucea: Hakuna Matata, Hakuna Matata, dar hai totuși să ne uităm pe unde traversăm.

Am fost în barul Mercury (în amintirea lui Freddie Mercury – pentru cei ce nu știu, el s-a născut în Zanzibar), am avut o seară de sâmbată frumoasă acolo, cu dans și muzica live, dar în rest era cam pustiu. Zanzibarienii nu dansează nici pe departe atât de mult pe cât mă așteptam, Freddie cred ar fi dezamăgit.

Într-una din zile am făcut un Spice Farm Tour, cu siguranță una dintre cele mai mișto experiente: să văd cum se cultivă vanilia, scorțișoara, cafeaua și ananasul. Mi-a plăcut la nebunie. Am umplut o traistă de condimente și a2a zi ne-am întors să gătim acolo. Am gătit fix cum o fac localnicii, ne-am facut dintr-o nuca de cocos lapte de cocos și am facut orez Pilau, curry vegetarian și banane cu scorțișoară și cocos, foarte basic, totul cu legume și condimente de la fermă, dar din nou una din cele mai gustoase mese pe care le-am luat în luni de zile.

IMG_2690IMG_2696

Ghizii de la fermă au fost foarte prietenoși și am fost șocată de cultura unora dintre ei (știau mult mai multe chestii de istorie și geografie decât mine). Erau pasionați de călătorii, dar na…nu avem toți aceleași oportunități și chestia asta m-a întristat un pic.

IMG_2735 (1)

Am avut parte și de aventuri: într-o seară în timp ce călătoream să vizitez niște prieteni români care erau acolo cu Miramontul, am rămas împotmoliți în nisip cu taxiul. Întuneric, pustiu, middle of nowhere, doar noi și vreo 6 localnici care împingeau la mașină. Asta după ce i-am explicat taximetristului să facă balans cu mașina și el tot râdea și o ținea pe Hakuna Matata. Prea târziu, accelerase atât încât roțile erau deja îngropate în nisip.

IMG_2599

O experienta frumoasă cu totul. Fiecare loc are farmecul său și Zanzibar e ceva deosebit. Un loc scump, dar care merită văzut o dată în viață.

Un moment mi-a rămas în suflet: răsăritul de soare în padurea de mangrove pe placa de SUP.

IMG_2601

 

Acum vă las, pentru că unele lucruri nu se schimbă niciodată: astăzi am stat vreo oră pe telefon cu cei de la UPC (da, tot UPC) să rezolv problemele cu internetul și tot nu s-a terminat.

O sa fiu in Bucuresti la sfârșitul lui Noiembrie pentru How to Web. Wouldn’t miss it for the world. Așa că dacă vre’i să stăm la povești, ne vedem acolo.

IMG_2600IMG_2597

Jurnal de Elveția, Episodul 11: Rezumatul verii și goana după apartment

Jurnal de Elveția, Episodul 11: Rezumatul verii și goana după apartment

Se fac două luni de când nu am mai scris. Mi-am mai luat notițe pe telefon încercând să nu uit multe din experiențele de aici. Astăzi a venit momentul să public, poate și pentru că sunt în sfârșit în camera mea și am patul meu. Deși e ușor să amâni și să te ocupi cu alte lucruri care “ard”, îmi amintesc mereu de un citat de-al lui Socrate “viața neanalizată nu merită trăită”, și pentru mine asta e locul unde o analizez.

 

S-au întâmplat multe, nici nu știu de unde să încep:

  • am fost la nunta unei colege de liceu în Italia
  • am fost în concediu în Africa (bine nu e chiar Africa, Zanzibar, o destinație destul de turistică, un paradis în spatele căruia la câțiva metri se ascunde viata localnicilor intensa și puțin șocantă)
  • am căutat, găsit, închiriat și semi mobilat un apartment în Zurich, ceea ce în sine este o performanță având în vedere piața imobiliara de aici
  • am încercat să mă integrez cât mai mult în viața Zuricheză și să construiesc în jurul meu o fundație (inclusiv să învăț limba germană)

 

Să încep cu începutul: nunta în Italia. A fost o experiență minunată. De fel nu îmi plac nunțile, le evit pe cât posibil, nu îmi plac în mod deosebit tradițiile noastre, poate și petru că nu mă regăsesc în ele. Sunt un copil crescut la țară, dar cumva tradițiile pe care le-am întâlnit la multe nunți românești nu prea rezonează cu nimic. Până la urmă ajung să mă simt bine, dar cel mai probabil datorită oamenilor de lângă mine.

12041824_10207011715225043_267813526_n

Ei bine, acum a fost cu totul altceva, a fost ca o reuniune de liceu într-o locație deosebită. Ceremonia religioasă a avut loc unde bunicii mirelui s-au căsătorit cu 80 de ani în urmă (cât de romantic!), iar petrecerea s-a ținut într-o vilă-muzeu. Mi-a plăcut fantastic de mult de la un capăt la altul, a fost ceva elgant și în același timp familiar. Mâncarea italienească extrem de gustoasă, chelnarii români (cum altfel) care erau foarte bucuroși să servească conaționali, mășitile venețiene pe care le-am purtat cu toții la petrecerea de după, a fost minunat!

 

23

Zurich e un loc bine plasat, am mers cu trenul până in Italia (deși probabil un avion m-ar fi costat mai puțin). Italia are un farmec pe care Elveția nu îl are in partea germană, de la cafenele la fiecare colț de stradă, la terasele deschise până noaptea târziu, la mâncarea gustoasă . M-am întors cu bateriile încărcate, cu mașina și trenul. În călătoria cu mașina am mai avut ocazia să aflu despre viața francezilor (colega mea de liceu locuiește acum în Franța), am fost uimită să aflu că în anumite companii primești zile de concediu după fiecare an pe care îl petreci acolo. De investigat! La elvețieni se muncește mai serios.

Să găsesc apartament nu a fost deloc ușor, în principiu au prioritate localnicii și familiile. Pot să spun că pentru 2 luni a fost un job în sine: căutat apartamente pe net, organizat vizite în calendar, trimis “candidatura” pentru apartament (trebuie să pregatești un set de acte, inclusiv contract de muncă, dovada că nu ai datorii la stat, pe care le expediezi frumos prin poștă. (de când am venit aici una din expresiile cele mai utilizate din vocabularul meu este: “The 90’s are back”, pentru multe lucruri se fac foarte tradiționalist, primești o tonă de scrisori prin poștă, sunt aspecte ale vieții care nu au fost inovate. Nu vă imaginați ca e o regulă, sunt extrem de multe excepții.)

Ei bine, în cele din urmă, am primit un telefon exact la sfârșitul celor 3 luni de probă de la muncă, și am fost anunțată că dacă vreau pot primi apartamentul. Am fost super bucuroasă și pentru moment am crezut că asta a fost, gata. Nici prin cap nu-mi trecea că mă mai așteaptă încă tot pe atâtea eforturi. Dar despre mobilă și contracte, în alt episod, piperat și cu puțin Zanzibar, că tot cultivă ei acolo multe din cele mai exotice condimente.

11911699_10206887625482877_1015865119_n

 

P.S. De când am început să scriu aici am avut ocazia să primesc multe mesaje de încurajare și să cunosc oameni foarte deschiși care mi-au vorbit despre experiențele lor legate de Elveția.

Jurnal de Elveția, Episodul 10: Înapoi în România (în vizită)

11739476_10206473982662065_2061812576_n
Am venit și plec iar…am intrat într-o librarie în aeroport și mi-am luat cartea asta despre Vama Veche. Nu mi-aș fi luat-o în alte circumstanțe, dar cumva tot ce ține de Romania mi se pare mai interesant acum, mai exotic chiar, și vreau să păstrez vii amintirile astea. Nu mai e cultura străina care mă interesează, ci cea românească…anyway, e o carte amuzantă, v-o recomand!
Mă simt ciudat, aș vrea să îmi dau seama dacă e dor de casă, dar zic acasă și la Zurich și la București. Mai degrabă simt că s-a schimbat ceva definitiv în mine, nu știu dacă e bine sau rău, e doar altfel. Sunt îngrijorată ca nu pot să plâng, sunt doua luni jumătate de zile de când am plecat și nu am putut să plâng nici măcar o dată. Mi-e dor de ai mei, de prieteni dragi, mi-a fost greu la început, am avut toate motivele, dar cumva nu reușesc să fac asta. Mi-e teamă că tensiunea asta o să refuleze în alte moduri.
Calmantele pentru zbor

Calmantele pentru zbor

Am dat o fuga la București weekendul asta, am încercat să rezolv cât mai multe lucruri în cât mai puțin timp. Fix acum că am plecat am o probelmă stomatologică…Legile lui Murphy. Am fugit în toate direcțiile să ajung la coafor, dentist și cumpărături. Am trecut pe la fostul loc de muncă să salut oamenii, m-am bucurat fantastic să îi văd și să văd că se bucură și ei. Uneori cred că merită să stai departe doar pentru reîntâlniri. În weekend am fost în Vamă fiindcă a fost ziua unui prieten bun. Mi-am dat seama că sunt mult mai relaxată ca alte dăți, ca și cum în viața mea de aici pot să fiu ce vreau, iar dincolo e viața mea reală.
Midii, Aperol și brânză elvețiană Gruyere la Sandalandala, în Vamă

Midii și brânză elvețiană Gruyere la Sandalanadala, în Vamă

Weekendul a fost plin de râsete, distracție, voie bună, pește și midii proaspete, dar și lucruri mai puțin plăcute. De ce? Pentru că distanța fizică pune și distanță emoțională între oameni, pentru că nu e ușor să comunici la distanță, cu toată tehnologia asta nu poți înlocuiești o bătaie pe spate sau o îmbrățișare. Și uneori astea sunt fix lucrurile de care ai nevoie ca să ierți, ca să treci peste neînțelegeri. Distanța asta însă mă face și să văd lucrurile mai clar, oamenii și trăsăturile lor mai limpede, și îi văd și pe fiecare dintre ei cum se zbat, uitasem…aveam impresia că sunt doar eu…se zbat să găsească un job mai bun, se zbat să se (re)găsească pe sine, se zbat să afle sensul vieții, se luptă cu ei, se zbat să găsească o persoană care să îi iubească cum merită. Un prieten mi-a reproșat că i-am spus că nu poate să aibă totul în viață, dar el mi-a zis că nu acceptă așa ceva, vrea totul și o să aibă totul. Mă umple de mândrie și bucurie când aud asemenea cuvinte, oamenii pot fi extraordinari, luptatori neobosiți. Dar am văzut și cum pot abandona lupta, complăcându-se în situații complicate ce aduc suferință și frustrare. Înțeleg… uneori obosești să cauți, obosești să mai lupți…doar că nu-ți dai seama că îți faci mai mult rău. E stupid să avem aceleași așteptări de la toata lumea, suntem diferiți și avem lecții diferite de învățat.
Aud foarte des întrebarea Cât timp stai în Elveția? Încerc să nu mă gândesc la viitor, să traiesc cât mai mult de la o zi la alta, de la o săptămână la alta. E prea devreme să îmi analizez parcursul. Într-o zi șeful meu mi-a zis…e extraordinar ce ai făcut, în 2 luni te-ai mutat aici, te-ai acomodat și ai reușit să avansezi și proiectul, oprește-te un pic să te bucuri! Nu vreau să mă uit înapoi. Nu încă. Mi-e frică, e ca și cum ai merge pe stradă și ti s-ar părea că te latră un câine, nu vrei să te întorci pentru ca odată ce îl vezi e o confirmare și nu mai poți să negi, sau poate nu e nimic, ți s-a părut. M-am bucurat că m-am întors aici, momentan simt că sunt în locul potrivit și am făcut alegerea bună.
Clasicul apus pe autostradă

Clasicul apus pe autostradă

Jurnal de Elveția, Episodul 8: Cum am ajuns să lucrez în Zurich

image1-2

Drumul spre pădure, la 15 minute de centrul orașului

Pentru că multă lume mă întreabă cum am ajuns să lucrez în Zurich, am hotărât astăzi să vă povestesc cum am ajuns aici…

De mult timp m-a bătut gândul să plec în străinătate, dar niciodată nu am făcut pasul definitiv (până acum). Primul meu contact cu ideea de emigrare a fost în 1993, când ai mei au vrut să ne mutăm în Canada, nu-mi amintesc prea multe, dar știu că am vândut multe lucruri din casă și tata învața în parc dintr-o carte de limba engleză în timp ce eu mă plimbam cu bicicleta. În final ne-au refuzat, dar niște prietene de-ale mele, vecine de bloc și familia lor a reușit să emigreze. Mi-au trimis vreo 3 scrisori din Canada și în ele îmi trimiteau tot felul de abțibilde draguțe, care pentru mine la vremea aia erau ceva extraordinar și nemaiîntâlnit.

Anii au trecut și am uitat, când am ajuns în facultate și a început un nou val de plecare, mi-am pus din nou problema să plec, am obținut o bursa în Austria pentru un semestru, dar gândul de a lăsa familia, iubitul și prietenii mi s-a părut prea mult și am hotărât din nou să rămân.

Apoi s-a terminat facultatea și mai mult din jumătate din cunoscuții mei, inclusiv iubitul meu au ales calea emigrării. Eu am ales să stau, eram implicată într-un proiect foarte mișto în țară și am simțit că acolo era locul meu. Eram în 2008 și a lovit criza financiară și cumva asta a însemnat bețe în roate pentru proiect și după 2 ani de zile munciți cu sudoare, am ales să plec de la compania pentru care lucram.

M-am gândit atunci iar că poate ar trebui să îmi continui studiile, am căutat mastere, dar ideea de a fi pe un buget restrâns, studențesc nu mi-a convenit și din nou am ales să răman.

2014 m-a prins din nou la cotitură, încă 3 ani de zile petrecuți într-un job (mișto de altfel) dar simțind că lucrurile nu avansează cum îmi doresc. Și parcă privind cu jind la toți colegii de muncă care de-a lungul timpului s-au relocat în Amsterdam sau Londra, mi-am dat seama ca îmi doresc și eu să am experiența asta. Așa că am început să aplic la joburi pe LinkedIn. Motivația mea a fost și o prietenă care s-a mutat în octombrie în Berlin, lucra pe același job ca și mine, însă în mometul în care vezi pe cineva făcând pasul asta, ți se pare mult mai posibil. În decembrie am fost în vizită la ea, și sincer Berlinul nu mi s-a părut orașul în care aș vrea să locuiesc, prea alternativ pentru gusturile mele, marocanii care vând droguri în parc or fi inofensivi, dar nu am vrut să aflu asta pe pielea mea. Într-o seară în care aplicam la joburi în Berlin, am văzut și un anunț din Zurich, și am aplicat. Nu știam nimic depre orașul asta, decât ca e foarte scump. Câteva zile mai târziu am primit un mail, de la cel care avea să fie actualul meu șef, în care îmi cerea un CV. Am avut un interviu telefonic care a decurs bine. Dupa 2 săptămâni am avut un skype call cu încă un membru de decizie în procesul de interviuri. Asta se întampla în decembrie. La nici 2 ore mi-au răspuns că a decurs bine și vor sa vin în Zurich ca să avem interviul final face-to-face. A urmat perioada sărbătorilor și o liniște pe care am interpretat-o ca pe un refuz. În cele din urmă la sfarșitul lui ianuarie am ajuns la interviu în Zurich. Nu am apucat să cunosc orașul pentru ca eram prea stresată sa fiu bine-pregatită pentru interviu și să reușesc să-mi planific foarte bine călătoria (findcă zborurile București-Zurich sunt destul de rare, am făcut o combinație de zboruri-autocar foarte incomodă ca să pot să ajung la o ora matinală la ei și să nu fie necesară mai mult de o noapte de cazare).

Am trecut cu bine și etapa asta, am simțit că e locul unde vreau să lucrez, jobul pe care mi-l doresc și oamenii cu care vreau să colaborez. Se pare ca și ei m-au considerat potrivită pentru job pentru ca au acceptat imediat. Acum a urmat partea mai dificilă, pentru că din ianuarie am început să aștept permisul de muncă, care trebuia să dureze undeva la 2-3 săptămâni. Dar a trecut luna februarie și nimic nu s-a întâmplat, a venit luna martie și am tot primit amânări (dosarul li s-a întors, și li s-a cerut să colaboreze cu agenția de șomaj să se asigure că nu există altă persoană cu pregătirea și experiența mea care își caută de muncă). A fost o perioadă foarte dificilă pentru că nu știam ce să fac, eram cumva între 2 lumi: nu puteam să fac nimic pentru mutarea mea pentru că nu știam încă dacă și când o să aibă loc, să îmi caut cazare, să îmi fac bagajele și nici nu puteam să continui să îmi trăiesc viața în București, pentru că știam că urmează momentul să plec. Părea o așteptare fără final, deja mă săturasem de întrebari de la cunoscuți: și apoi s-a întâmplat, a2-a zi după ziua mea am primit un mail. “Iulia, e aici, pe biroul meu, permisul tău de muncă.” Și uite așa a început aventura mea elvețiană…

12